Aflu într-o carte-antologie de-nceput de secol XX următorul studiu al poetului basarabean C. Stamati:
Științi filologice și istorice
Câteva cuvinte românești, ce se trag din limbele latine, italiene, spaniole, grecești și franco-galice, iar altele de origină antică, dacice și ale altor ginte, ce au trăit în Daco-România, adunate în 1863.
Zic istoricii că patria cea veche sau leagănul tuturor popoarelor Induși, Persieni, Daci, Greci, Italieni, Slavoni, Germani, Goți și Celți au fost toate o familie locuită în Asia de sus, în munții Indu-Cuh sau Paropamiza, din care popoare în timpuri immemoriale au eșit prin porțile Uralului și din Scandinavia Celții, Germanogoții și Slavonii; și apoi mai târziu au eșit prin porțile Caspice Greco-Italienii, sub numele de Pelazghi, Daci, Geți, Huni și alte generații. Așadar fiind originea acestor popoare tot de-o seminție (rase), apoi și idiomu linguilor ce vorbiau trebuie să fie ramuri tot dintr-o rădăcină. Și multe cuvinte ale acestor ghinte semănându-se între ele, se descopăr a fi însușite în limbagiul tuturor națiunelor Europei, cu care s-au amestecat, precum și în lingua Română găsim cuvinte germane, latine, spaniole, grece și mai multe slavone, însă acestea mai în urmă însușite; asemine multe cuvinte, ale cărora origină și derivație nime până acum nu au putut afla de unde s-au luat și de care mai jos voi vorbi. Deci toate aceste cuvinte streine și mai ales slavone, așa s-au hultuit în limbagiul român, că de s-ar smulge din rădăcina lor, s-ar săcătui lingua noastră, lucru, ce nici celelalte nații ale Europei nu l-au făcut, nici l-au pretins, precum se poate proba câte cuvinte eterogene și mai ales gotice se găsesc în linguele anglo-saxone, franceze, italiene, germane, spaniole și altele. Apoi cum domnii latinomani pot să prifacă tot limbagiul nostru, lepădând tot ce nu este latin, vra să zică să sărăcim lingua noastră de multe cuvinte ale originei antice.
Deci dacă este așa scopul latinomanilor, apoi dar să adoptăm curat lingua latină, fără a ne mai disputa ce să lepădăm din cuvintele introduse din vechiu în idiomul român și să facem pace pe mormântul linguei strămoșilor noștri.
Eu însă din parte-mi nu mă unesc. Decât găsesc de neapărată datorie a noastră să prifacem pe latinie cuvintele slavone, ba și grece, dacă nu vom avea în locul lor cuvinte de origină română în limbagiul obicinuit din vechiu al popoarelor României din Ardeal, Valahia, Moldova, Bucovina și Besarabia, sau să lepădăm acele cuvinte ce ar sluți (diforma) pronuncia română; iar cuvintele curat slavone și grece (ce nu pot fi mai multe de câteva sute), din care vro câteva voi arăta mai jos, îndătinate și obicinuite atât de nimerit din vechime în România, să le lăsăm precum sunt, fiind bine aplicate în lingua noastră și poporul bine deprins cu ele, spre a ne înțelege mai bine în vorbă, căci ele rostesc prea lămurit şi mai pe înţeles decât cele latine, sensul graiului ce vorbim, cu care suntem deprinşi, iar filologii latinomani, vrând a lepăda aceste, vor ajunge la aceea că lingua latină nu va fi nici latină, nici română.
Eu am adunat aicea, din câte cărţi şi scrieri române vechi şi noi mi-au căzut în mână din Ardeal, Moldova, Valahia şi Bucovina, o cătime de cuvinte mai de tot uitate şi care mi-au părut demne de a fi aplicate la locurile lor. Şi am luat aminte, că lingua latină-gramatică a claselor cultivate cuprinde în sine şi pe latina rustică poporană a claselor de jos a ţăranilor români; precum şi lingua rustică, mai ales a românilor din Carpaţi, cuprinde în sine pe lângă cuvintele slavone, ce s-au înrădăcinat din vechiu în România, mai multe cuvinte latine, căci în Carpaţi a fost adăpostul şi hălăduinţa vechilor colonii romane în timpurile năvălirei barbarilor în Daco-România.
Din aceasta urmează, că Românii, atât ai claselor de jos, deprinşi cu acest limbagiu sau idiom, se înţeleg unii pe alţii; dar filologii sau linguiştii de astăzi se îndeletnicesc ca de odată să latinizească toate cuvintele populare ale limbei româneşti, ca să deprindă pe ţărani în pripă cu idiomul neo-latin, care ţărani, ba şi nobili ce nu au învăţat latineşte, neînţelegând, se face mare confuzie între ei şi administraţia ţărei, pentru că ordinile şi circulările guvernului sunt scrise prea timpuriu după stilul neo-latin. Apoi destul va fi deodată să se deprindă populul măcar cu literele latine în şcoalele primare. Pentru aceasta, precum arăt mai sus, eu sânt de opinie să nu se reformeze deodată lingua Românilor, cu care sunt deprinşi, ci să se lase câtva timp idiomul vechi rustic, cu oarecare întocmiri, după metoda nouă, alcătuind pentru şcolile primare, pe lângă abecedarul latin, şi un mic vocabular de cuvinte proaste populare, prefăcute sau traduse pe latinie, ca să se deprindă ţăranii încet-încet cu lingua nouă şi atuncea cu drag şi lesne o vor învăţa, aşa precum şi în Roma veche se vorbia două limbagiuri, una gramaticală, a pretorienilor nobili şi alta rustică, a plebeilor poporani şi se înţelegea în comun acest limbagiu, ce este în fond tot dialectul latin.
Aşadar eu, pentru de a contribui puţin la această întocmire, ca unul ce însumi scriu în stilul rustic şi cel mai simplu, ca să mă înţeleagă populul, m-am sârguit a lămuri ă cătime de cuvinte cum se vorbesc stăzi şi cum se vorbia din vechiu, însemnate şi unele şi altele în acest mic vocabular ca o probă; care cuvinte, cele mai multe, se trag din linguile latine, italiene, spaniole, grece, franco-galică şi, măcar că unele se par a fi slavone, dar nu, căci derivaţia lor, luând seama bine, este din aceste cinci lingui, precum: cinstea de la Spania chiste; slava-slobod de la latin salva-solvo; iubirea sau lubirea de la lat. libitum-lubet; podoaba ad ital. adobare; săvârşire
ad ital. soververchiare; sfânt ad lat. sanctus; aştept ad lat. expecto şi altele. Iar altele sunt curat slavone, ce din vechi s-au învescut în lingua română, eu le-am lepădat cât însă am putut, afară de prea puţine slavone nu le-am prefăcut în latine, neavând atuncea înţelegerea, ce am voit să aibă stilul meu în operele mele, precum cuvintele: trebuie,
întrebuinţare,
vesel,
zăbavă,
drag,
vrednic,
glasul,
norocul,
pomana,
vinovat şi altele. Deci eu socot să nu se stârpeze de tot şi până la cel de pe urmă cuvânt slavon, căci multe cuvinte slavone sunt aşa de bine aplicate în rostul linguii române, că cu greu s-ar putea mai nimerit îndeplini cu latine. Şi să nu pară ciudat, d-lor filologi, opinia mea întemeiată pe aceea, că şi în toate linguile din lume, mai ales în acea anglo-saxonă, se găsesc hultuite cuvinte streine, fie şi barbare, ca şi în a noastra românească şi sunt bine priimite.
Deosebit de aceasta. am descoperit în limbagiul român alte multe cuvinte, ce nu derivă din grupa acelor cinci lingue apusane şi greacă şi nici din slavonă, deci se cade a prepune, precum se pare şi d-lui Cantemir, că ele sunt de origină dacică şi ale altor ghinte precum: Goţi, Huni, Avari etc., ce au trăit în Daco-România lăsând urmele limbagiului lor, precum, de exmplu, cuvintele: heleşteu,
ştejar,
pădure,
copac,
cărare,
grăesc,
privesc,
nimeresc şi altele mulţime mare, de care se poate încredinţa oricine, dacă va lua o carte românească veche, va găsi negreşit pe fieştecare pagină ca a opta parte sau încă mai mult, cuvinte de origină neştiută, care nu trebuie să se lepede, prefăcându-le în latineşti, ce mai ales să se păstreze ca o respectabilă ruină în lingua daco-română, pe lângă care să se alătureze latine, italiene, cele care vor fi omonime cu dânsele şi cu care s-ar înavuţi vocabularul român, nu spre scăderea linguii naţionale, ce mai ales spre înmulţirea cuvintelor ce acelea de origină veche dacică. Deci, precum arăt, am descoperit în dialectul român trei soiuri de cuvinte:
Mai întâi: cuvinte curat latino-italiene-spaniole, grece şi galice; acesta este limbagiul coloniilor romane, când s-au aşezat de Traian în Dacia, adică limba plebeie a popoarelor romane.
Al doilea: de origină dacică, barbare şi gotice.
Al treilea: slavono-bulgare, Serbi şi Ruteni sau Roxani, ce sunt Huţanii sau Rusnacii de astăzi, ce au năvălit în Daco-România, ademiniţi fiind de pământul cel bun şi îmbelşugat al ţărilor noastre.
Dar uneori asemenea soiuri de civinte filologii mai studioşi decât mine, le pot face mai sistematic analiz de originea lor. Însă de însemnat este, că filologii români din Bucovina nu se unesc, că multe cuvinte dacice s-ar găsi încă în limbagiul român, sub cuvânt că legioanele Romanilor lui Traian au stârpit sau au întărit din Dacia toată partea bărbătească. Însă d-lor au uitat că femeile şi fecioarele Dacilor, deşi oştenilor Romani era poprit să se însoţească cu dânsele, dar ele tot au putut să rămâie în ţara lor, ca nişte sclave spre a-i servi. Apoi cum se poate limbagiul naţiunii lor să se stingă de tot şi să nu înveţe ele de la Romanii cu care au trăit secole împreună, limbagiul latin, precum şi Romanii de la ele limbagiul dacic; fără de care nu s-ar fi putut înţelege între dânşii. Iată dar de unde multe cuvinte dacice s-au păstrat până la noi: ba încă s-au păstrat până nu de mult în popolul român, de care voi însemna mai jos, precum şi multe uzuri şi eresuri. Şi iată cum:
Lado-mano, cântecul la nunţi ce însemna, precum se pare, zeiţa formoseţii şi imeneul anuntirei, ce se cânta la nunţi păr nu de mult.
Zinele, fecioare frumoase, ce ofera frumuseţile la fecioare şi feciori.
Dragaica, zeiţa belşugului ţarinilor (agrilor), care încununată cu spice cânta şi sălta prin sate.
Doina, la Daci, zeul resbelului, ce se cânta de oşteni, când se pornia la bătae. (Se prepune a fi Diana).
Stafia, o arătare urieşe, ce străjuia zidirile şi beciurile părăsite şi mai ales comorile.
Dracul din tău, spiritul ce locuia în apă.
Ursitele, două mueri, ce împărţau daruri sufleteşti şi trupeşti copiilor când se năşteau; şi predica soartele lor, de vor fi bune sau rele.
Papaluga, în timpul secetii; copilile prin sate, îmbrăcate cu frunzari şi încununate cu buruene, jucau pe la casele ţăranilor şi ţăranii le uda cu apă.
Zburătoriul, o nălucă de flăcău, ce amăgia noaptea pe femei şi fete.
Striga, o hârcă bătrână, ce omora copii de curând născuţi. (acest eres şi acum este în Ardeal).
Tricoliciul se prefăcea în chip de lup sau alte fiară crâncene şi zugruma oamenii şi animalele.
Strigoiul, un spirit rău, ce sugea sângele oamenilor somnoroşi; mai ales al cioclilor, fiind locaşul lor prin ţinterimuri.
Deci aceste uzuri şi eresuri, ce au ajuns până la noi, nu sunt destule argumente că ne-au rămas de la Daci, ca şi cuvintele lor? Şi nimeni nu va putea proba că derivă de la alte ale Europii, sau ale Asiei. Iar dialectul ruso-român din Besarabia unde mă aflu trăind, nu zic alta decât că şi nobilii şi ţăranii vor vorbi mai rău cu timp, decât cum au vorbit din vechiu, nefiind chip să se întrebuinţeze idiomul linguii române stricată acum. Pentru că în Besarabia lipsesc cu totul şcoli româneşti, fiind numai acelea ruseşti aşezate prin sate. Aşadar îngrabă nici va mai fi trebuitoare limba românească în Besarabia, pentru că are să se mistue în acea rusească, ce este a guvernului. O singură speranţă ne rămâne, că nobleţa română din Besarabia în adunarea sa în Chişinău în anul acesta (1863) au suplicat guvernului o cerere, ca să se înfiinţeze în gimnazia de aici un clas de studii naţionale, precum au fost mai înainte. Şi Dumnezeu să inspire mult luminatul nostru monarh ca să priimească cu îndurare cererea noastră!
Şi dar binevoitorii lectorii mei, să nu li se pară ciudat pentru ce eu am întrebuinţat în operele mele cuvinte ce ar socoti d-lor că sunt slavone, precum iubirea sau lubirea, slava, slobod, podoaba, sevărşirea, pomana, cinstea şi altele. Dar acestea sunt de origină latină, aşa cum arăt mai sus în precuvântarea mea, ca şi altele asemenea lor. Iar cuvintele ce mi-au părut dacice, adunate în cursul a mai mulţi ani din cărţi vechi şi noui, care se obişnuesc astăzi în limba provinţiilor române şi acele ce se obicinuia din vechiu, aşa fel de cuvinte nu se găsesc în limbele Europei şi ale Asiei, nici sunt slavone sau ungarice. Deci ele trebue să fie dacice sau unele şi gotice, pentru că, deşi noi Românii de astăzi ne lăudăm a fi prăsilă numai a coloniilor romane, dar nu trebue să uităm că măcar că bărbaţii daci s-au stârpit şi s-au isgonit din Dacia de Romani, dar, precum zic, muerele şi fiicele lor tot au rămas pe loc, ca nişte sclave, spre a servi pe Romani; deci ele, amestecându-se cu Romanii, ne-au lăsat şi a lor uzuri şi a lor limbagiu pe lângă acel latin, italian, spaniol şi a altora naţii, din care se alcătuia coloniile române. Însă multe cuvinte ce se găsesc în limbagiul nostru Român sunt necunoscute şi neştiute la alte naţii megieşite cu noi. ce se vorbia din vechiu, nu ca acum, cărora eu le fac un paralel însemnându-le mai jos, în două deosebite rosturi, care cuvinte vechi se vor găsi introduse în operele mele.
Urmează o listă amplă de cuvinte, foarte variate ca origine şi uz (regionalisme, termeni populari etc.) cu sinonime care, de multe ori, sunt mai neobişnuite ca ele... Deci nu cred că-i un câştig să reproduc lista (dar dacă vor exista reacţii în acest sens...). Am adăugat însă, pentru că mi s-a părut amuzantă o addenda a autorului:
Vârstele omului
* Pruncul. - Până la trei ani
* Copilul. - Până la doisprezece ani
* Băetan.
Zablău. - Până la douăzeci ani
Copilandru.
* Flăcău.
Holtei. - Până la douăzeci şi cinci ani
* Bărbat. - Până la patruzeci ani
* Bărbăţoi.
Matur. - Până la cincizeci de ani
* Uncheş.
Moşneag.
Ghiuj. - De la cincizeci de ani înnainte
* Hârcă. - Femeie foarte bătrână
Apud: N. Nicoleanu - Versuri şi proză; Vasile Cârlova - Poezii, C. Stamati - Poezii şi proză, publicaţie îngrijită de G. Bogdan-Duică, Institulul de Arte Grafice şi Editură "Minerva" (col. Biblioteca scriitorilor români), Bucureşti 1906
